„ – Și copii când vreți?

          – Avem timp mai încolo.

          – Păi la vârsta ta… trebuie să te grăbești.” 

        La vârsta mea am destulă minte să știu că a face copii nu e același lucru cu a face zacuscă. Provin dintr-o zonă unde să te căsătorești și să ai copii cât mai devreme e un must. Ca un adevărat Dr. Quinn am încercat să înlătur barierele culturale și tradițiile fără un substrat rațional pe motiv că rațiunea e pentru mine mai trendy ca trendurile. Majoritatea problemelor omenirii vin din traume din copilărie sau din lipsa de educație deci nu sunt la ideea că vrei nu vrei, ești pregătit sau nu, știi cu ce se mănâncă asta sau nu, trebuie să faci copii… doar pentru că așa e trendul, doar pentru că toată lumea face… Hai să schimbăm trendul și să alegem să facem copii cu cap – adică și noi să avem destul cap când îi facem și ei să moștenească asta.

           „Dacă faci copii ai scuză pentru orice.” Replica m-a dat peste cap când am auzit-o la o emisiune foarte populară de la TV. Cum adică ai scuză să faci ce vrei? Sau doar așa poți să faci ce vrei? Cine ne constrânge? De ce avem impresia că ni s-a furat libertatea? Cine ne-o dă? Opinia publică?

            Dacă ar fi să aleg o carte pe care aș vrea să o văd în casa oricui ar fi în mod sigur una de psihologie. Freud a subliniat pe bună dreptate că toate neajunsurile din viața adultului, toate deciziile și comportamentele își au conexiunea în copilărie, în cadrul familial, în primii ani ai vieții. Și atunci cum să spui că faci copii ca să ai libertatea să faci ce vrei fără a fi judecat?

            Se știe că suntem din fire egoiști… și totuși aș cere mai multă minte din partea unui adult care se hotărăște să dea naștere unei alte vieți. De ce? Pentru că nu ai dreptul să oferi viață fără să faci tot posibilul să o protejezi. Nu ai dreptul să oferi viață dacă nu dai viață anilor celui pe care-l lași după tine. Nu ai dreptul să concepi o ființă doar pentru a-ți satisface capriciile, doar pentru ca să scapi de muncă sau doar pentru că asta e trendul și așa ți se spune.  E mai mult într-o naștere… E prea mare responsabilitatea și prea copleșitor riscul dacă eșuezi. Și câți nu eșuează…

            Societatea contemporană, prin focusul pe tehnologie și informație ne-a cam răpit timpul de a sta și a privi oamenii… de a observa cum mai sunt oamenii, ce trăiri au, ce gânduri le fulgeră orizontul și ce sentimente le tulbură ființa. Ni se oferă doar imagini photoshopate ce ne conving cu atâta determinare că viața e minunată. Dar oare ce mai fac oamenii? Cum mai trăiesc ei?

            Dacă stai să-i privești atent îi vei încadra în două categorii… Mda poți să faci multe clasificări, dar două ar fi esențiale în acest context: victime și agresori. Aproape în fiecare context relațional vezi o victimă și un agresor. Mai mult decât atât aproape toate filmele și desenele animate redau în imagini punctul de vedere al unei victime sau profilul unui agresor.          

            Și cam toate poveștile copilăriei sunt de fapt povești despre copilării zbuciumate: Tangled, Shrek, Book of life, Aladdin, Ella enchanted etc. Cenușăreasa reușește să creioneze în clasica poveste precum și în variantele mai moderne perspectiva unei tinere agresată emoțional de o mamă și două surori vitrege. „Nu am fost niciodată cea care să iasă din zona de confort, ori de câte ori încerc îmi e frică să-mi dau drumul. Nu știu de ce fug, de ce mă ascund, de ce nu vreau ca nimeni să știe ce simt. Nu știu de ce îmi e așa teamă să ofer o șansă”… Probabil că multe tinere din ziua de azi se regăsesc în versurile cântecului din Cinderella – If the shoe fits nu pentru că sunt în căutarea Prințului, ci pentru că încă nu și-au rezolvat conflictul interior ce are la bază un agresor emoțional sau fizic.  Și nici nu ajungi să întâlnești Prințul în majoritatea cazurilor până nu conștientizezi drama în care navighezi zilnic și până nu-ți dai seama că și el e fie în același context ca și tine fie are exact profilul agresorului din contextul tău… pentru ca din păcate avem tendința să ne alegem contexte asemănătoare.

            Nu există perfecțiune… nici măcar ceva pe aproape… și după o intensă căutare a idealului pe toate planurile am realizat că nu există nici asta. Nu e doar o perspectivă dramatică generată de eșecuri și obstacole… E pur și simplu o constatare în urma observației atente, în urma analizei raționale a unui căutător obiectiv al adevărului.

            Ne amăgim cu gândul că există altruism și că muritorilor le pasă de întunecimea adâncului nostru însă în realitate există doar adâncuri… Fără ca ceilalți să știe sau fără ca ei să dea doi bani pe asta. Dacă cineva se apropie măcar de țărmul valurilor agitate ce-ți spintecă trupul e pentru că are un interes să obțină ceva în schimb. De la emoție sau substanță chimică ce să-i inunde străfundul mansardei până la elemente mai pământene.

            Nu există ideal, există doar pustiu refulat în pretexte exagerat de credibile… Există două tipuri de oameni: victime și agresori, prizonieri și cei care dețin controlul… iar libertatea e o iluzie… niciunul nu e liber… Deși alergăm cu atâta înflăcărare după libertate, trăim într-o lume ce respiră iluzii… senzații… Există doar flash-uri ale fantasmelor trecutului și holograme cu ce ar putea fi… dar niciodată nu e… pentru că oamenii sunt oameni… și sunt prea umani… și nu în sensul de prea pătrunși de bunătate, ci undeva în alt pol crucificați în țurțurii indiferenței, frustrați tocmai de nepăsarea altora, dar niciodată recunoscându-și propriul iceberg atârnând ca o ancoră în adâncul propriei ființe. Și în loc să fie epic, e trist… e o realitate prea reală…

            Și cum spuneam, există victime… sunt umanii aceia care par umani în adevăratul sens al cuvântului, dar nu sunt… Sunt de fapt relicvele unei iluzii. Nu există altruism, însă putem discerne o stare generală de letargie ascunsă sub masca de fier a simțământului de „îmi pasă prea mult”… Nu există prinț pe cal alb… E o tentativă de sindrom stockholm nediagnosticat ce pâlpâie mocnit. Omul nu are nici un miligram de altruism în el și atunci ori joacă teatru ca să obțină ceva în schimb, ori fuge de propria persoană și-și focusează atenția spre celălalt ca să evite să fie descoperit așa cum e în realitate ori vrea toate informațiile ca să dețină controlul – iar atunci vorbim de agresor; în cazul agresorului deținerea controlului poate surveni în urma unei pierderi, a unei traume sau a pierderii controlului asupra propriei persoane.

            Există și o categorie ambiguă: cei care pot fi și victime și agresori în același timp sau sunt când una când alta, dar aici dăm într-o tentă de bipolaritate caracterizată de o complexitate ce se cere abordată mai pe larg. Când menționez termenul de agresor nu mă refer neapărat la agresiuni fizice, cele mai în trend fiind agresiunile emoționale… care sunt și cel mai greu de depistat și de care se scapă cel mai greu. Eliminarea agresiunilor de acest gen ar fi cu adevărat un pas mic pentru om, dar unul uriaș pentru omenire. Că nu lipsa banilor sau a sănătății sau cine știe ce alte probleme sunt cu adevărat probleme pentru muritori, ci mai degrabă stima de sine scăzută, lipsa aprecierii valorii umane. Acceptarea și siguranța constituie nevoi de bază ce contribuie la atingerea sensului existențial.

            Agresorii sunt în majoritatea cazurilor victime ce au dezvoltat un instinct al protejării dezumanizându-și orice trăire și imunizându-se împotriva oricărui sentiment. Și de aici până la psihopatii, sociopatii și alte afecțiuni de genul e doar un mic pas. Și de la pasul acesta până la crearea unor noi agresori e un alt pas.

            Se pornește de la premisa că suferința e de evitat și atunci manifestarea instinctului de fugă de durere se manifestă în două feluri: fie agresezi ca să nu mai simți tu, fie te obișnuiești să tolerezi suferința prefăcându-te că tu ești de fapt ăla bun și altruist și așa ne învață religia, moralitatea, societatea, manierele… că trebuie să întoarcem obrazul… Și uite-așa devenim preșul tuturor pentru că odată agresat ești vulnerabil la orice agresiune. E o lipsă de sentimente ce ar trebui să rezulte în rațiune, însă de fapt e un somn al rațiunii ce naște monștrii…Sau un bulgăre de sentimente ce se mărește și se mărește până explodează… de obicei în interior.


          – Deci copii cam pe când?

          – Când se va inventa a treia categorie.

Articol scris de Wisdom Glimpse!

Lasă un răspuns

Ieșire