Cum arăta și cum îl vedeți acum pe copilul Iosif Diaconu?

Copilul Iosif Diaconu era destul de sfios și cu un fizic firav, însă am avut o imaginație fertilă care m-a ajutat să-mi construiesc multe vise. Am crescut, cumva, în umbra celebrului meu omonim biblic, ceea ce m-a obligat să țintesc spre culmi înalte. De asemenea, am crescut cu ideea că sunt adventist și nu trebuie ca, prin comportamentul meu, să arunc vreo umbră asupra credinței. Am trăit sub imperiul necesității de a avea un comportament exemplar. Îmi amintesc de o întâmplare din clasa a VIII-a. Am mers cu câțiva colegi de clasă să bem apă de la o cișmea. Ne-am luat cu vorba și am întârziat la ora de română. Colegii ne-au spus că profa s-a supărat foarte tare, iar despre mine a spus disprețuitor: „Și pocăitul ăsta s-a dus!” Mi-a fost foarte rușine. Am încercat întotdeauna să fiu un model, ceea ce mi-a furat cumva din copilărie și mi-a grăbit maturizarea.


"Nu concepeam ca un băiat să-i dea fetei un inel."

Cea mai importantă lecție de viață învățată în casa părintească.

Am crescut într-un cămin modest, doar cu mama și încă doi frați mai mici. Un mare sprijin ni l-au dat bunicii din partea mamei. De la bunicul, Marin, am învățat responsabilitatea și organizarea în lucru. Bunicul era un om priceput la multe lucruri practice. El nu făcea niciodată ceva fără să planifice. Pentru lucrările mai importante făcea totdeauna un plan de acțiune. Și tot el mi-a spus că sporul unei zile este dimineața; dacă ai pierdut dimineața ai senzația că toată ziua n-ai avut eficiență.

De la mama, Lidia, am primit înalta educație în școala economiei, foarte necesară într-o Românie aflată în veșnică tranziție. În scurta perioadă comunistă în care am trăit și în anii tulburi de după, mama a reușit ca din foarte puțin să facă tot ceea ce aveam nevoie. Îi admir continuu curajul de a crește singură trei copii, mai ales de când am și eu un copil (doar!) și văd câte responsabilități sunt. Cred că pentru acest lucru își trebuie un curaj mai mare decât să urci Everestul.

Care sunt asemănările și deosebirile dintre generația dumneavoastră și cea actuală?

De regulă, cei mai trecuți prin vârstă privesc critic și resemnați la generațiile actuale de copii și tineri. Cred că este un semn de încremenire sau îmbătrânire sufletească atunci când cineva începe să vorbească în fraze de genul „Pe vremea mea eram mai deștepți, mai cuminți, mai ….” De aceea nu cred decât în diferențe de formă și cantitate între copiii și tinerii de atunci și cei de azi. În fond nu s-a schimbat nimic, decât forma de manifestare a binelui, cât și a răului. Idealizarea copilăriei sau a perioadei de tinerețe este o tendință naturală ce vine odată cu îmbătrânirea, dar trebuie să facem un efort să ținem minte nu numai cât de buni am fost, ci și câte prostii am făcut. Țin minte că odată, în timp ce mă pregăteam pentru un curs la master, am citit despre niște inscripții mesopotamiene în care autorii observau bătrânește că lumea nu mai este cum a fost, că s-a stricat, că altădată era mai bine și că urmează să vină sfârșitul. M-a uimit asemănarea de gândire între bătrânii de atunci și cei de azi. 

În realitate valoarea și non-valoarea nu se orientează după criterii cronologice. Atunci erau tineri implicați, iubitori de Dumnezeu și de frumos în aceeași măsură ca și azi. Totodată, neseriozitatea, senzualitatea și vulgaritatea au frânt destine și în anii 90 ca și astăzi.

Vorbind despre raportarea la credința și valorile adventiste, cred că ceva s-a pierdut, totuși, pe drum. Însă, diferențele care apar nu sunt cauzate de distanța de timp; cred că au cauze mult mai complexe, decât să dăm vina pe cineva. De exemplu, noi nu concepeam ca un băiat să-i dea fetei un inel atunci când o cerea în căsătorie. Acum se întâmplă, și chiar și băieți de la pastorală fac asta. Consider că răspunsul este mai complex decât a inculpa o generație. Și, dacă ar trebui găsită o responsabilitate pentru aceste lucruri, cred că vina ar fi a generației precedente care n-a știut cum să transmită specificul advent, astfel încât să rămână neschimbat.

Cum a decurs prima întâlnire personală cu Dumnezeu?

Am fost atras spre lucrurile spirituale. Nu cred că aș putea numi un eveniment, cât o suită de întâmplări. Am crescut citind Biblia, învățând poruncile și alte texte și fiind deplin convins că Domnul știe totul despre mine și poate să mă ajute în orice situație. Odată, prin clasa a IV-a, am spart, fără intenție, stiloul pe care un coleg tocmai și-l cumpărase; și era scump. Îmi era teamă să-i cer bani mamei, iar colegul mă amenința că trebuie să i-l plătesc. Atunci am făcut prima rugăciune pe care o țin minte și în care mi-am pus toată speranța și credința în Dumnezeu; L-am implorat să mă ajute să găsesc o soluție. Interesant este că acel coleg a încetat să mă mai întrebe de stilou, lucru pe care l-am considerat a fi un răspuns la rugăciune. Începusem deja să vorbesc cu Dumnezeu …


"Dumnezeu ne surprinde!"

Cartea care v-a marcat perioada adolescenței? Cum?

În afară de Scriptură și cărțile pe care le găseam la Biserică, nu am citit decât sporadic. Mi-au plăcut în mod deosebit cărțile Profeți și regi și Educație. Profeți și regi am citit în clasa a VIII-a, iar Educație, cândva prin liceu. Din Profeți și regi am fost atras de viața oamenilor lui Dumnezeu, în particular de Elisei, care a devenit de atunci modelul meu de om consacrat. Legătura sa atât de profundă cu Dumnezeu, faptul că se sfătuia cu Dumnezeu în cele mai mici detalii ale vieții și că era însoțitorul lui Dumnezeu pretutindeni m-a fascinat. Apoi, din Educație am înțeles că Dumnezeu așteaptă mult de la mine, iar eu pot să aștept ca Dumnezeu să facă mult pentru mine; din această carte am învățat că nu trebuie să mă mulțumesc cu mai puțin decât veșnicia și că singurul orizont la care trebuie să mă opresc este infinitul. Ulterior, evenimentele vieții mi-au clătinat serios aceste achiziții interioare timpurii; dar am ales să cred mai departe în ele.

La finalul clasei a XII-a l-am descoperit pe Ben Carson și „Gândește cutezător”. Acolo el face o mare reclamă cititului. Mi-am dat seama că am rămas cam în urmă și, în timpul studenției, am căutat să recuperez. Totuși, acum nu mai cred cu atâta entuziasm în cele spuse de Ben Carson. De ce? Pentru că în cărți nu găsești numai informații, ci și drumuri. Unele cărți te construiesc, altele te risipesc. Așa că nu trebuie să citim nici mult, nici puțin, ci este mai esențial să știm să facem selecția între cele bune și celelalte.

Trei principii ale unui om după „inima lui Dumnezeu”.

Mă cam feresc să stabilesc principii în această privință. Asta pentru că de atâtea ori Dumnezeu ne surprinde, în Scriptură, cu alegerile pe care le face. Dar, ca să facem hatârul întrebării consider că un om „după inima lui Dumnezeu” trebuie să fie:

  • Sincer și cu inima curată. Dumnezeu nu urăște nimic mai mult decât o inimă duplicitară și ascunsă (deși de El nimic nu se poate ascunde). De altă parte găsim o mulțime de texte care cer de la om toată inima, tot sufletul și toată puterea (Marcu 12:29,30). Deci este nevoie de o consacrare totală.
  • Dispus la jertfă și sacrificiu. Omul lui Dumnezeu trebuie să fie dispus să-și jertfească planurile și să renunțe la propriile năzuințe. De asemenea, trebuie să fie dispus să sufere și să fie respins. Cam acesta a fost destinul tuturor oamenilor lui Dumnezeu.
  • Dispus să se lupte continuu cu Dumnezeu. Deși este copilul lui Dumnezeu și omul Său de încredere, trebuie să Îl caute mereu, să se lupte cu neînțelesul planurilor Sale și, prin credință, să Îl urmeze mereu. Acest principiu este foarte bine surprins de momentul în care, singur și întemnițat, Ioan Botezătorul își trimite oamenii să-L întrebe pe Isus „Tu ești Acela care trebuia să vină sau să așteptăm pe altul? (Matei 11: 2-6). Cunoașterea lui Dumnezeu nu se face decât prin luptă și vine doar ca urmare a credinței, indiferent câte experiențe și întâlniri am avut înainte cu El.

Ce este credința?

Credința este un dar pe care Dumnezeu i-l face omului, dar exercitarea acesteia ține de alegerea primitorului. Credința este un act sau un gest al sufletului prin care, rupându-ne de mundanitatea trecătoare și evitând ideologiile și nebuniile utopice, ne reîntoarcem la veșnicia pierdută.


"Tinerii de azi nu mai vin la Biserică pentru că ..."

Care este rolul nostru pe acest Pământ?

Rolul nostru pe pământ este acela de a nu avea niciun rol. De a nega tot ce este pământesc, de a nu ne acomoda, de a nu ne obișnui pe el; de a fi întotdeauna niște rebeli față de ceea ce ne poate oferi lumea. În consecință, rolul nostru pe pământ este de a-i ajuta pe semeni să-și ridice ochii spre cer.

Ce îi face pe tineri să frecventeze și să se implice tot mai puțin în viața bisericii?

Așa cum spuneam mai sus nu cred decât în schimbări de formă. Tinerii de azi nu mai vin la Biserică pentru că au și alte oportunități. Totodată, trebuie acceptat că nu toți tinerii care veneau altădată la biserică erau iubitori de credință și de Dumnezeu.

De asemenea, nu cred că problema este la ceea ce oferă Biserica, deoarece oferă foarte multe programe și proiecte. Totodată, văd preocupare din partea pastorilor ca să ofere, atât cât permite instrumentarul liturgic, o diversitate  largă de evenimente liturgice. Așa că tinerii nu au de ce să se plângă, chiar dacă uneori doar asta fac.

Și mai cred că deciziile tinerilor sunt roadele unei credințe pe care au observat-o de-a lungul copilăriei. Dacă în cămin n-au văzut decât formalism și derizoriu religios, atunci, în ciuda îndemnurilor sterile ale tutorilor, nu găsesc nimic interesant în cele sfinte.

Și mai trebuie reținut ceva… Fiecare are traseul său în descoperirea lui Dumnezeu… Atenție la tinerii răzvrătiți și să fie subiectul nostru de rugăciune! Dar, și mai mare atenție la cei cuminți. Pentru ei ar trebui să ne rugăm la fel de insistent. Cumințenia nu trebuie confundată cu pocăința. Chiar dacă un tânăr nu părăsește biserica el are aceiași nevoie la o convertire autentică ca și cel care o părăsește.

Trei calități ale dumneavoastră, ca profesor.

Numai trei?! Aș putea scrie o listă lungă. Am glumit!

Cred că despre calitățile mele de profesor cei mai în măsură să vorbească sunt chiar studenții. Eu mă rezum la a spune că sunt implicat în ceea ce fac și slujba mea trece nu doar prin minte, ci și prin inima mea. Chiar îmi pasă dacă studenții pleacă sau nu cu ceva de la cursurile mele.

Ce v-ați dori să-și amintească urmașii despre dumneavoastră?

Deocamdată n-am decât o urmașă și nu m-am gândit încă la mine ca la o amintire. Dar poate fi un exercițiu folositor să mă gândesc. Mi-aș dori ca Amedeea să își amintească de faptul că am iubit-o cu o dragoste caldă, că am drăgălășit-o și că am îndrumat-o cu drag. Dacă își va aminti căldura dragostei mele și va putea să facă din aceasta un model pentru dragostea infinită a lui Dumnezeu, aș fi mulțumit!

Iar dacă prin urmași v-ați gândit să mă-ntrebați de posteritate în general, nu sunt animat de ideea de a lăsa o urmă. Dacă îmi voi face datoria fără zgomot și oscilații va fi suficient. Faptul că prin activitatea mea am pus ceva la înrâurirea spre bine a unor destine este mai mult decât orice recunoaștere. Este adevărat, omul se naște cu ideea de a lăsa o urmă, de a aduce plus-valorare umanității. Dar Scriptura ne zice că „omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer” (Ioan 3:27). Așa că degeaba ne străduim să lăsăm urme și nume, pentru că doar ce ne-a fost dat rămâne. Restul va fi pulbere.

Enumerați trei principii pe care trebuie să le respecte un tânăr după absolvirea facultății?

  • Să fie hotărâți! Textul meu preferat din Scriptură din ultima vreme se găsește în Prov. 4:25 -27: „Ochii tăi să privească drept și pleoapele tale să caute drept înaintea ta! Cărarea pe care mergi să fie netedă și toate căile tale să fie hotărâte: nu te abate nici la dreapta, nici la stânga și ferește-te de rău!” Este foarte important să nu te lași deturnat de la menirea ta. Ceea ce ne poate distrage pot fi piedici sau pot fi atracții de toate felurile: morale, materiale, emoționale. Să nu uiți de ce ești pe drumul pe care ești și să-l parcurgi până la capăt.
  • Să aibă întotdeauna în vedere că vor răspunde pentru ceea ce fac! Noi uităm cu am fost și ținem minte doar fragmentar. Fotografiile și jurnalele ne readuc trecutul și de multe ori suntem surprinși. Dacă înregistrările sunt pozitive, ne bucurăm; dacă sunt negative ne căim, dar este prea târziu să mai îndreptăm ceva. Vă dați seama ce surprinși vom fi când nu doar fragmente din viața noastră ne vor fi puse înainte, ci toate faptele, gândurile și cuvintele? Ellen White îi îndemna pe băieții ei să nu facă nimic din ceea ce, ulterior, le-ar putea aduce remușcări (An Appeal to the Youth, p. 50, orig.) Țineți cont de acest sfat și veți fi fericiți!
  • Să ierte mult! Nu ne va putea reproșa nimeni, niciodată că am iertat prea mult. Dacă nu învățăm să iertăm și să trecem peste nedreptăți, vom rămâne niște frustrați consumați de mărunțișuri mici și mari, fără să ne putem investi energiile în ceea ce contează. Pentru un om care ne disprețuiește sunt zece care ne apreciază. Atunci, să ne bucurăm cu cei zece …

Un gând pentru cei care au citit acest interviu.

Să te bucuri cu moderație de reușite pentru că din raiul victoriei se cade ușor în păcat! De asemenea, să nu îți fie teamă de eșec și suferință, pentru că din suferință se naște mângâierea și din moarte Lui s-a născut veșnicia ta!

 

 

 

Iosif Diaconu a absolvit Institutul Teologic Adventist în anul 2003 și a lucrat ca pastor și redactor la Curierul Adventist. Din anul 2017 s-a alăturat echipei Universității Adventus unde predă Poimenică și este responsabil de bibliotecă. Este căsătorit cu Lavinia din 2007 și marea lui pasiune este fetița lor, Amedeea-Emanuela, de 3 ani.

Lasă un răspuns

Ieșire